Tipuri de atașament și cum ne influențează viața

De ce ne temem uneori că vom fi părăsiți, de ce fugim atunci când cineva se apropie prea mult și de ce unele relații ne activează emoții pe care nu le înțelegem?

Poate că ți s-a întâmplat să simți că ai nevoie constantă de confirmarea celuilalt. Să verifici dacă este totul în regulă, să interpretezi un mesaj mai scurt decât de obicei sau o perioadă de tăcere ca pe un semn că ceva s-a schimbat.

Sau poate experiența ta este opusă: atunci când cineva începe să se apropie emoțional, simți nevoia să te retragi. Îți place independența, îți este greu să ceri ajutor și, uneori, apropierea celuilalt poate deveni mai degrabă apăsătoare decât reconfortantă.

Există și persoane care trăiesc ambele experiențe: își doresc foarte mult apropierea, dar în același timp se tem de ea. Caută conexiunea, apoi se retrag. Vor să fie iubite, dar atunci când relația devine importantă apare teama, neîncrederea sau impulsul de a pune distanță.

Aceste experiențe pot avea legătură cu stilul nostru de atașament.

Atașamentul reprezintă una dintre modalitățile prin care învățăm să construim și să menținem relații apropiate. Primele noastre experiențe cu persoanele care ne îngrijesc contribuie la felul în care învățăm să percepem apropierea, siguranța, disponibilitatea emoțională și propriile noastre nevoi.

Dar atașamentul nu este o sentință și nici o etichetă care ne definește pentru totdeauna.

Este, mai degrabă, o hartă relațională pe care am învățat să o folosim pentru a ne simți în siguranță.

Iar o hartă poate fi actualizată.

Ce este atașamentul?

Atașamentul se referă la legătura emoțională pe care o dezvoltăm față de persoanele importante din viața noastră și la modul în care căutăm siguranță, apropiere și sprijin în relații.

Încă din copilărie, învățăm, prin experiențele repetate cu adulții care ne îngrijesc, lucruri esențiale despre relații:

„Pot să mă bazez pe cineva?" „Este în regulă să am nevoie de ceilalți?" „Ce se întâmplă când îmi exprim emoțiile?" „Voi fi ascultat atunci când sufăr?" „Pot fi iubit chiar și atunci când nu sunt perfect?"

Răspunsurile pe care le primim, dar și felul în care le interpretăm, pot contribui la dezvoltarea unor anumite tipare relaționale.

Aceste tipare nu rămân însă exclusiv în copilărie. Ele pot deveni vizibile mai târziu în relațiile de cuplu, în prietenii, în relația cu familia, dar și în modul în care ne raportăm la noi înșine.

De aceea, uneori, o reacție care pare disproporționată față de ceea ce se întâmplă în prezent poate avea legătură cu o nevoie emoțională mult mai veche.

Cele patru tipuri de atașament

În literatura de specialitate sunt descrise, în linii mari, patru tipare de atașament:

• atașamentul sigur
• atașamentul anxios
• atașamentul evitant
• atașamentul dezorganizat

Este important să nu ne grăbim să ne „încadrăm" într-o categorie. Oamenii sunt mult mai complecși decât o etichetă, iar modul în care relaționăm poate varia în funcție de persoană, context și experiențele pe care le avem.

Scopul nu este să afli „ce tip ești", ci să înțelegi ce faci atunci când nevoia ta de siguranță emoțională este activată.

Atașamentul sigur -- „Pot să fiu aproape de tine și să rămân eu"

O persoană cu un stil de atașament predominant sigur poate experimenta relațiile ca pe un spațiu în care apropierea și autonomia pot exista împreună.

Poate cere sprijin fără să simtă că își pierde independența și poate oferi apropiere fără să simtă că trebuie să se sacrifice pe sine.

Într-o relație, poate spune:

„M-a rănit ceea ce s-a întâmplat și aș vrea să vorbim despre asta."

Nu înseamnă că persoana sigură nu se teme, nu este geloasă, nu suferă sau nu are conflicte.

Diferența este că emoțiile dificile nu preiau în totalitate controlul asupra comportamentului.

Poate exista un conflict fără ca relația să fie percepută imediat ca fiind în pericol. Poate exista distanță fără ca aceasta să fie interpretată automat drept respingere. Iar nevoile pot fi exprimate mai direct.

Cum se poate manifesta atașamentul sigur?

• capacitatea de a comunica nevoile;
• tolerarea unei anumite distanțe fără panică;
• disponibilitatea de a oferi și primi sprijin;
• încredere în relație, fără nevoia permanentă de control;
• capacitatea de a repara relația după un conflict;
• respectarea propriilor limite și ale celuilalt.

Atașamentul sigur nu înseamnă o viață fără dificultăți.

Înseamnă să poți traversa dificultățile fără să pierzi complet sentimentul de siguranță și conexiune.

Atașamentul anxios -- când apropierea nu pare niciodată suficientă

„De ce nu mi-a răspuns?" „Oare s-a schimbat ceva?" „Mai ține la mine?" „Dacă mă părăsește?"

Pentru o persoană cu un stil de atașament anxios, incertitudinea relațională poate fi foarte greu de tolerat.

Un mesaj care întârzie poate deveni o sursă de neliniște. O schimbare în tonul partenerului poate fi analizată în detaliu. O perioadă în care celălalt are nevoie de spațiu poate fi trăită nu ca o nevoie firească, ci ca o posibilă respingere.

În spatele acestor reacții se poate afla o nevoie puternică de reasigurare și de confirmare a faptului că relația este în continuare sigură.

Persoana poate ajunge să investească foarte mult în relație, uneori până la a-și neglija propriile nevoi, pentru a evita pierderea celuilalt.

Cum poate arăta atașamentul anxios?

• teamă intensă de abandon;
• nevoie frecventă de reasigurare;
• analizarea excesivă a comportamentului partenerului;
• sensibilitate crescută la semne de respingere;
• dificultatea de a tolera incertitudinea;
• tendința de a pune nevoile celuilalt înaintea propriilor nevoi.

Important este să înțelegem că această anxietate nu înseamnă că persoana „iubește prea mult".

De multe ori, ea indică faptul că sistemul emoțional caută cu intensitate siguranța.

Vindecarea începe atunci când învățăm să facem diferența între ceea ce se întâmplă acum și ceea ce ne amintește, emoțional, de ceva ce am trăit cândva.

În loc să reacționăm imediat la teamă, putem începe să ne întrebăm:

„Ce știu cu adevărat despre situația de acum și ce anume presupun?"

Această diferență aparent mică poate schimba profund felul în care ne trăim relațiile.

Atașamentul evitant -- când apropierea devine inconfortabilă

Există persoane pentru care independența este extrem de importantă.

Sunt obișnuite să se descurce singure, să nu ceară ajutor și să își rezolve problemele fără să implice prea mult alte persoane.

La prima vedere, pot părea foarte sigure pe ele.

Dar atunci când relația devine foarte apropiată, poate apărea un impuls puternic de retragere.

„Am nevoie de spațiul meu."

„Nu vreau să depind de nimeni."

„Prea multe emoții mă obosesc."

„De ce trebuie să vorbim atât despre ceea ce simțim?"

Atașamentul evitant poate presupune o tendință de a reduce importanța propriilor nevoi emoționale sau de a păstra o anumită distanță față de vulnerabilitate.

Nu este neapărat lipsă de sentimente.

Uneori, este exact invers: apropierea activează un disconfort atât de mare, încât distanța devine modalitatea prin care persoana își recapătă sentimentul de control și siguranță.

Cum se poate manifesta?

• dificultatea de a cere sau primi ajutor;
• disconfort față de vulnerabilitate;
• tendința de retragere în timpul conflictelor;
• valorizarea excesivă a independenței;
• dificultatea de a exprima nevoile emoționale;
• sentimentul că apropierea poate limita libertatea personală.

Vindecarea nu presupune să renunți la independență și nici să devii brusc o persoană extrem de vulnerabilă.

Înseamnă să descoperi că autonomia și conexiunea nu se exclud reciproc.

Poți avea nevoie de spațiu și, în același timp, să fii conectat.

Poți spune „am nevoie de puțin timp" fără să dispari.

Poți spune „îmi este greu să vorbesc despre asta" fără să închizi complet ușa către celălalt.

Uneori, schimbarea începe cu un gest foarte mic: să rămâi prezent câteva momente în plus atunci când primul impuls este să pleci.

Atașamentul dezorganizat -- când îți dorești apropierea și, în același timp, te temi de ea

Acesta poate fi unul dintre cele mai dificile tipare de înțeles, tocmai pentru că implică o contradicție aparentă.

„Vreau să fii aproape de mine."

și, în același timp:

„Mi-e teamă să fii atât de aproape."

Persoana poate căuta intens conexiunea, pentru ca apoi să se retragă brusc. Poate simți nevoia de apropiere și, atunci când aceasta apare, să devină copleșită.

În relații, acest lucru poate crea o dinamică de apropiere și distanțare, cu emoții foarte intense și dificultăți în reglarea lor.

Acest tipar poate apărea în contexte în care persoana care trebuia să ofere protecție și siguranță a fost, simultan, o sursă de teamă sau nesiguranță.

Copilul se află astfel într-o situație profund contradictorie: are nevoie să se apropie de adult pentru a se simți în siguranță, dar apropierea poate fi asociată și cu pericolul.

La maturitate, această contradicție poate continua să influențeze relațiile.

Cum poate arăta?

• teamă de abandon combinată cu teamă de intimitate;
• alternarea apropierii cu retragerea;
• reacții foarte intense în situații relaționale;
• dificultăți în reglarea emoțiilor;
• sensibilitate la ambiguitate și respingere;
• dificultatea de a menține un sentiment constant de siguranță în relație.

În astfel de situații, este important să nu privim comportamentul doar ca pe „instabilitate" sau „lipsă de maturitate emoțională".

În spatele reacțiilor poate exista un sistem de protecție care a învățat că apropierea este, în același timp, dorită și periculoasă.

Procesul terapeutic poate oferi un spațiu în care această contradicție să poată fi înțeleasă și integrată treptat.

Cum ne influențează atașamentul viața de adult?

Stilul de atașament poate influența mult mai mult decât relația de cuplu.

El poate apărea în felul în care:

iubim -- cât de ușor permitem apropierea;

cerem ajutor -- dacă vedem vulnerabilitatea ca pe ceva firesc sau ca pe un semn de slăbiciune;

gestionăm conflictele -- dacă rămânem în dialog sau ne retragem;

interpretăm comportamentul celorlalți -- dacă vedem distanța ca pe ceva firesc sau ca pe o respingere;

ne raportăm la limite -- dacă putem spune „nu" fără vinovăție;

ne raportăm la noi înșine -- dacă ne putem valida emoțiile și nevoile;

alegem relațiile -- uneori, fără să ne dăm seama, putem fi atrași de dinamici care ne sunt familiare, chiar dacă nu ne fac bine.

De aceea, înțelegerea atașamentului poate deveni o modalitate de a înțelege mai bine anumite tipare care se repetă în viața noastră.

De ce repetăm uneori aceleași tipare în relații?

Una dintre cele mai importante întrebări pe care ni le putem pune nu este:

„De ce fac mereu asta?"

ci:

„Ce încearcă să protejeze această reacție?"

Poate că retragerea te-a ajutat cândva să nu fii rănit.

Poate că nevoia de reasigurare a fost o modalitate de a obține siguranță.

Poate că a nu avea nevoie de nimeni a fost, la un moment dat, cea mai sigură variantă.

Comportamentele noastre au, de multe ori, o logică dacă privim către povestea din spatele lor.

Problema apare atunci când o strategie care ne-a protejat într-un anumit context continuă să fie folosită automat, chiar și atunci când contextul s-a schimbat.

Aici începe procesul de conștientizare.

Se poate schimba stilul de atașament?

Da.

Tiparele de atașament nu trebuie privite ca niște etichete permanente.

Experiențele relaționale ulterioare, relațiile sigure, dezvoltarea personală și psihoterapia pot contribui la construirea unor modalități mai flexibile de a relaționa.

Schimbarea nu se produce prin simpla decizie de a „nu mai fi anxios" sau „de a deveni mai deschis".

Ea presupune să învățăm, treptat:

• să observăm ce ne activează;
• să recunoaștem emoția înainte de a reacționa automat;
• să identificăm nevoia din spatele comportamentului;
• să comunicăm mai clar;
• să punem limite;
• să tolerăm apropierea fără să ne pierdem pe noi;
• să tolerăm distanța fără să o interpretăm automat ca respingere;
• să construim relații în care există siguranță, respect și reciprocitate.

În acest proces, relația terapeutică poate deveni ea însăși o experiență relațională diferită: un spațiu în care emoțiile pot fi exprimate, înțelese și conținute fără judecată.

Poate cel mai important lucru despre atașament

Nu ești „anxios".

Nu ești „evitant".

Nu ești „dezorganizat".

Ai învățat anumite modalități de a căuta siguranță și de a te proteja în relații.

Iar ceea ce a fost învățat poate fi observat, înțeles și, în timp, transformat.

Poate că uneori vei continua să simți frica de abandon.

Poate că uneori vei simți impulsul de a fugi atunci când cineva se apropie.

Poate că vei avea momente în care vechile reacții vor reveni.

Vindecarea nu înseamnă să nu mai ai niciodată astfel de emoții.

Înseamnă să nu mai fii condus de ele în mod automat.

Să poți observa:

„Mi s-a activat teama."

și să ai suficient spațiu interior pentru a întreba:

„De ce am nevoie acum?"

Poate că răspunsul este apropiere.

Poate că este o limită.

Poate că este timp.

Poate că este o conversație.

Sau poate că este pur și simplu nevoia de a te simți în siguranță cu tine.

Când începi să te înțelegi, relațiile încep să se schimbe

Uneori, schimbarea nu începe cu relația pe care o ai cu celălalt.

Începe cu relația pe care o ai cu tine.

Cu felul în care îți asculți emoțiile.

Cu felul în care îți recunoști nevoile.

Cu capacitatea de a rămâne lângă tine atunci când apare frica.

Atașamentul ne poate ajuta să înțelegem de ce reacționăm așa cum reacționăm, dar nu trebuie să decidă în locul nostru cum vom iubi mai departe.

Pentru că relațiile sigure se pot învăța.

Iar uneori, primul pas către o relație mai sănătoasă cu ceilalți este să începem să construim, cu răbdare, o relație mai sigură cu noi înșine.

La Doamna Psiholog, credem că înțelegerea este unul dintre primii pași către schimbare. Dacă recunoști în relațiile tale anumite tipare de atașament care te fac să suferi, psihoterapia poate fi un spațiu în care să le explorezi cu răbdare, fără judecată și în ritmul tău.